Cum am alergat 61 km alături de Vasile Stoica pe traseul Timişoara - Lugoj. Când visele devin realitate

"De obicei nu crezi până nu vezi cu ochii tăi dacă se poate... că visele devin realitate.
Când visele devin realitate... o sa vezi cu ochii tai dacă se poate..." (Spike - Realitate)

---

În ziua imediat următoare evenimentului, scriam acest lucru: Mă trezesc azi de dimineaţă şi îmi spun "Ce vis frumos am avut!"... După care intru pe Facebook şi văd pozele. Rămân şocat, nu a fost un vis. Totul a fost real!

Dar să derulăm banda cu amintiri şi să vedem cum a început totul...

... concurenţii ajung la linia de Finish. Îi felicit pe Vali şi Cristina Mureşan, Ciprian Ştefănescu şi Diana Şerban. Înainte să ajung în zona de Start/Sosire vorbisem la telefon cu Diana Crăiniceanu. Era ok, terminase de ceva vreme cursa de 12 km şi obţinuse locul 1 la general si la categorie. Dacă nu v-aţi dat seama la ce competiţie mă refer, este vorba de Gărâna Run 2014.

Seara ne-am adunat la o terasă iar printre subiecte a început să înflorească şi cel despre Vasile Stoica. Povestea lui m-a impresionat aşa că m-am oferit să o promovez şi pe blogul meu. Astfel a apărut primul articol, Vasile Stoica, 12000 de kilometri în scaunul cu rotile prin Europa. O lecţie de viaţă.

Pe 29.05.2014 am alergat alături de Andrei Roşu, care ne-a dat câteva sfaturi utile. Unul dintre ele a fost crearea unei pagini, unde cei care vor să-l ajute pe Vasile, să poată face donaţii. Astfel a luat naştere pagina de pe platforma Galantom, unde am făcut şi eu prima donaţie din viaţa mea. Este un sentiment plăcut să ştii că în loc să iroseşti o sumă de bani pe lucruri efemere, poţi să ajuţi un om deosebit cu un vis măreţ.

Tot în scopul promovării, alături de alţi alergători din Timişoara, am purtat la Maraton Arad un autocolant cu mesajul "Îl susţin pe Vasi!!!".

După acest maraton, mi-am alocat o săptămână de recuperare şi una de carboloading pentru că îmi doream mult să alerg 60 de kilometri alături de Vasile pe traseul Timişoara - Lugoj. Mai erau câteva zile şi am aflat programul evenimentului din weekend-ul în care era programată plecarea. Eu urma să particip sâmbătă, 28.06, pe tot traseul.

Planul pentru săptămâna dinainte era simplu: carboloading, hidratare, somn şi să nu exagerez cu efortul. Bineînţeles că nu mi-a ieşit exact cum am vrut. De ce? Răspunsul este: Masaj anticelulitic! Da, da, am pus burtă şi m-am programat la masaj anticelulitic abdominal. Ăsta e secretul meu :)). Glumesc, evident! Adevărul este că am avut multe şedinţe de masaj anticelulitic în săptămâna evenimetului (în calitate de maseur). Iar această formă de masaj include mişcări rapide şi intense. Astfel, transpiram foarte tare şi mă dezhidratam, consumam mai multă energie şi se acumula un grad de oboseală. Pot spune că masajul anticelulitic este forma mea de cross-training :)). Aşa că am avut unele emoţii şi nu eram sigur dacă voi reuşi să parcurg cei 60 km.

Norocul meu a fost că sâmbătă, startul s-a dat la ora 12. Aşa că am putut dormi liniştit până la ora 10 şi m-am trezit odihnit. Cu o zi înainte am fost atent să iau ultima masă pe la ora 18, pentru a fi sigur că de dimineaţă îmi pot face toate ritualurile şi că nu voi avea "surprize" pe traseu. Am luat şi un mic dejun copios format din două banane după care am plecat spre Consiliul Judeţean Timiş, locul de unde urma să pornim la drum.

Sursa foto: opiniatimisoarei.ro

Aici m-am întâlnit cu Vasile Stoica şi restul alergătorilor. Am făcut câteva poze de grup, după care am pornit în călătoria spre Lugoj. Mi se părea ireal, nu-mi venea să cred că în sfârşit alerg alături de Vasile Stoica pe primii kilometri din cei 12.000 prin Europa.

Până am ieşit din Timişoara a fost puţin incomod datorită circulaţiei rutiere. După aceea a fost mai mult incomod datorită căldurii şi... circulaţiei rutiere. Dar în nici un caz nu ne aştepam că va fi o experienţă uşoară. Când îţi propui să alergi pe şosea, dintr-un oraş în altul, eşti conştient că nu alergi în condiţii optime. Îţi asumi toate riscurile şi eşti pregătit să alergi sau să mori... Nu, nu e o metaforă! Şi nici nu alergi printre animale sălbatice, prin munţi şi păduri, precum Kilian Jornet. Dar alergi pe lângă alte animale de pradă, din specia şofer de şosea. Ca o paranteză, nu am văzut nicăieri atâta lipsă de civilizaţie cât am văzut la şoferii de pe acest traseu, cu depăşiri la viteză mare pe contrasens şi treceri foarte aproape de noi, care eram la marginea benzii opuse lor. Dar după o vreme ne-am schimbat puţin părerea deoarece au fost şi şoferi care ne salutau şi ne încurajau. Sau cel puţin asta vroiam noi să credem...

Dar cei mai prietenoşi şoferi au fost cei din maşinile noastre de suport. Fără ei ne-ar fi fost mult mai greu sau chiar imposibil să parcurgem distanţa pe o asemenea căldură. Serios, ne era greu să alergăm cu masa şi umbrela lui Ovidiu Pîrlac după noi...

Alături de Ovidiu, echipa de suport a mai fost formată din Vali şi Cristina Mureşan, Cristina Jeberean şi doi biciclişti, Corneliu Anita şi Mirel Asurdoaie. Dintre aceştia, Vali şi Cristina Mureşan au alergat pe o porţiune de traseu, lăsând maşina să fie condusă de pilotul automat, model Cristina Jeberean. Doar eu şi Vali vom ştii dacă a văzut negru în faţa ochilor :)).

Când porneşti la alergare pe distanţe lungi, ai nevoie de motivaţie. Pe lângă faptul că eram alături de Vasile Stoica, principalul factor motivaţional mi-a fost oferit tot de acesta... ciaunul. Având în vedere că urma să fie ziua de naştere a lui Vasile, ne-a promis că după alergare ne va servi cu o alimentaţie optimă de recuperare, preparată la ciaun. Este un sortiment secret de la GU Energy şi se numeşte GU-Laş. Pe lângă acesta, mi-am fixat în minte şi o băutură de recuperare, bazată pe apă, carbohidraţi şi vitamine, sub formă nefiltrată pentru a fi în conformitate cu nivelul alcalin recomandat de Andrei Roşu :). Cu astfel de obiective în minte, eram sigur că voi fi motivat să parcurg toată distanţa.

Pe traseu am stat de vorbă cu Vasile, care mi-a povestit despre călătoriile lui din trecut, despre cum a parcurs 36.000 km în jurul lumii, despre cum a parcurs Route 66 de la Los Angeles la Chicago dar şi despre cum a trebuit să se întoarcă dintr-un alt turneu, după doar 3800 km din cauză că a căzut şi s-a accidentat, undeva prin Rusia. Toate poveştile lui erau adevăratul factor motivaţional pentru mine. Glumeam mai sus referitor la ciaun şi bere. Acelea erau micile mele delicii. Dar vorbind serios, adevărata inspiraţie era Vasile, un om care a ales să lupte şi să realizeze lucruri măreţe, indiferent de limitările fizice. În acele momente, cei 60 km pe care vroiam eu să-i alerg, mi se păreau atât de banali, de mici, de nesemnificativi. Dar mă bucuram că aveam onoarea de a-i parcurge alături de un astfel de om...

Deoarece era foarte cald, am fost atent să mă hidratez foarte bine. De fiecare dată când ajungeam la o maşină de suport oprită pe margine, îmi luam un gel şi băutură isotonică sau apă cu glutamină (principalul aminoacid din structura muşchiului). O surpriză plăcută mi-a făcut Ovidiu Pîrlac, care a adus roşii cu sare. Sunt optime deoarece sarea ajută la reţinerea apei în organism. Iar pe o căldură foarte mare, îţi doreşti acest lucru.

Alături de mine, mai erau trei "visători nebuni" care doreau să parcurgă toată distanţa, Diana Crăiniceanu, Ciprian Ştefănescu şi Diana Şerban. Împreună cu Ciprian alergasem 50 de kilometri acum câteva luni, deci eram sigur că va parcurge şi 60 km. De la Diana Şerban nu ştiam la ce să mă aştept. Ştiam doar că a alergat anul trecut alături de noi, 42 km pe traseul Timişoara - Arad şi că a participat la câteva maratoane montane. Astfel de experienţe arată potenţialul unui om. Ulterior am aflat că a reuşit să alerge aproximativ 57 - 58 de kilometri. Felicitări, Diana! În schimb, Diana Crăiniceanu alergase cu două săptămâni înainte primul ei semimaraton (21 km). Nu mă înţelegeţi greşit, a terminat primul ei semimaraton în 1h:48, fără să dea de zid, cu zâmbetul pe buze. Deci era clar că are un potenţial mult mai mare. Când mi-a spus că vrea să alerge 60 km, nu mi s-a părut ceva exagerat. La fizicul ei asemănător cu al elitelor feminine de la maraton, mă aşteptam că va putea să alerge cel puţin 42 km. De acolo până la 60, era ceva misterios. Dar ştiam că doar dacă va încerca, va afla dacă poate. Aşa că am încurajat-o să încerce. Dacă simţea la un moment dat că nu mai poate, se oprea şi totul era bine. Nu avea nimic de pierdut.

Pe primii 10 - 15 kilometri, aveam o misiune grea. Să-l temperez pe Ciprian care simţea că poate alerga la o viteză mai bună. I-am reamintit că de obicei este mai bine să porneşti pe prima parte mai încet şi abia pe a 2-a să creşti viteza. De fapt, ăsta era planul meu pentru această "cursă". Având în vedere că anul trecut am pornit cu o viteză prea mare şi m-am târât pe ultimii 26 din cei 86 de kilometri, acum vroiam să abordez altfel problema, pardon, situaţia.

Pe la kilometrul 20 ne oprim din nou la o maşină de suport, pentru a realimenta cu "carburant". După cum spuneam, hidratarea era vitală. O văd pe Diana Crăiniceanu cum vine supărată foc (de la căldura de afară) şi spune că este foarte însetată. O înţelegeam perfect. Dacă maşinile de suport nu se sincronizau cum trebuie, riscam să alergăm prea mult timp fără hidratare şi astfel orice plan victorios era supus eşecului. Atunci am înţeles cât de hotrâtă este să parcurgă întreaga distanţă, văzând determinarea ei.

Dar în scurt timp a venit un ultra-factor motivaţional pentru ea. Ne uitam pe cer şi ne întrebam ce poate fi: "It's a bird, it's a plane?... Nooo, it's Andrei Roşu!" :)).

Cumva amuzat, mă gândeam că în aceste condiţii, Diana nu are cum să se oprească. Nu o vedeam în situaţia în care, aleargă alături de Andrei Roşu câţiva kilometri, după care să-i spună: "Ştii, e prea cald pentru mine, cred că mă opresc!".

Pe o porţiune de traseu am profitat şi eu de o alergare alături de Man of Steel şi Wonder Woman. În timp ce o lăsam pe Diana să alerge în ritmul său, eu şi Andrei am abordat subiecte diverse, despre antreprenoriat, maximizarea profitului în afaceri şi.... naaa, glumesc. Subiectele au fost: ultrarunning, ultrarunning şi ultrarunning :). Am discutat despre antrenament, pantofi de alergare, alimentaţie şi bineînţeles despre Spartathlon. În acele momente mi-am dat seama cât de multe lucruri ar avea de învăţat de la Andrei, oamenii care nu au atât de multă experienţă. Aşa că vă recomand cu încredere să vă înrolaţi în programul iniţiat de el în această perioadă... Coaching în Alergare!

Am aflat şi un lucru interesant din categoria... Ştiai că... Vasile Stoica şi Andrei Roşu sunt născuţi în aceeaşi zi? Le urez încă o dată clasicul La Mulţi km/Ani!!!

După acea etapă, i-am lăsat în urmă pe Andrei şi Diana pentru a continua alături de Vasile. Dar a durat o vreme până l-am ajuns din urmă. Viteza lui normală este mult mai mare. Acum a trebuit să se adapteze la ritmul nostru. Dar când era însoţit doar de un biciclist, îşi permitea să crească viteza. Aşa că pe o porţiune am alergat şi cu Vali Mureşan, care mi-a promis că nu va sprinta şi că va alerga la ritmul meu. În acea perioadă am observat mulţi paparazzi, ascunşi prin lanuri de floarea soarelui sau care se dădeau căzuţi la datorie pe traseu. Culmea este că toţi erau costumaţi în Ovidiu Pârlac. Era imposibil ca o singură persoană să fie în mai multe locuri într-un interval atât de scurt. Sau... poate că şi Ovidiu este un super-erou care se teleportează, doar că el şi-a păstrat bine secretul...

Poate cea mai amuzantă discuţie am avut-o cu Vali, când vorbeam despre vocea fetei care anunţă kilometrajul pe Endomondo, în paralel cu o discuţie despre Cristina Jeberean. Dacă tot nu era de faţă, puteam să o bârfim, sâc :)). Dar acel subiect va fi ştiut doar de mine şi Vali sau va trebui să-i lichidăm pe toţi cei care îl află! Altfel, a mai fost un moment "amuzant", când am aflat că maşina în care aveam eu toate rezervele strategice, s-a întors la Timişoara pentru a-l duce pe Corneliu Anita, care era cu bicicleta şi făcuse pană. Şi bineînţeles, maşina era condusă de Cristina Jeberean... Bad, bad, girl!!! M-am panicat puţin, nu puteam să mă abat de la planul iniţial de hidratare şi nutriţie dacă vroiam să iasă totul bine. Dar am fost salvat de Ovidiu Pîrlac care mi-a oferit un sandwich şi un baton proteic iar Vali mi-a dat nişte apă. Era o soluţie de compromis până Cristina se întorcea cu maşina de la Timişoara. Iar când am văzut-o, am iubit-o mai mult ca niciodată. Avea toate calităţile pe care le apreciez la o femeie: geluri, băutură isotonică şi apă cu glutamină :)).

După aceste "momente vesele" am continuat să alerg singur pentru a-l prinde din urmă pe Vasile. Eram deja la kilometri 35 - 36 şi dintr-o dată simt că devine mai greu. Îmi spun "Normal, e de la căldura asta!". Dar când m-am uitat la GPS, mi-am dat seama că nu era de la căldură ci de la viteză. Planul era ca orce ar fi, să nu scad sub 6 min/km. Dar până l-am ajuns pe Vasile, fără să-mi dau seama, am alergat cu o viteză între 4:59 - 5:30. Pe noroc că el şi Mirel Asurdoaie, biciclistul cu care era, s-au gândit să mă aştepte. După ce ne-am reîntâlnit, am continuat la o viteză mai potrivită pentru o alergare la peste 30 de grade. Şi culmea, nu am mai simţit că este greu.

Eram în grafic cu planul de a porni mai încet pe prima porţiune şi de a creşte viteza pe a 2-a. Dar nu trebuia să exagerez. Aşa că pe ultimii 10 kilometri (care s-au dovedit a fii 11 până la urmă) am avut următorul ritm:

În această etapă s-a întâmplat ceva minunat cu organismul meu. Simţeam cum picioarele aleargă singure, de parcă eu nu trebuia să depun nici un efort. Mă simţeam foarte bine fizic. Dar cu cât mă apropiam mai mult de final, programarea psihologică pentru 60 de kilometri mă bătea la cap. Deja îi spuneam lui Vasile ce bere vreau să-mi iau imediat ce ne oprim şi că abia aştept gulaşul. Era momentul optim să apelez la toţi factorii motivaţionali.

În apropiere de Lugoj ni s-a alăturat şi Rodica Drăgoi, despre care v-am povestit în articolul despre Maraton Arad. Iar la intrarea în Lugoj am fost întâmpinaţi de de oameni de la televiziuni şi ziare, care filmau şi făceau poze. Pe ultimii kilometri ne-am simţit cu adevărat oficiali, fiind escortaţi de o maşină a Poliţiei. În funcţie de locul unde ne conduceau, aveam să aflăm dacă ne apreciază sau nu. Cine ştie, poate ne pregăteau un Finish surpriză la ei la secţie :).

Dar cum la secţia de Poliţie nu mai aveau şampanie şi confetti, au fost nevoiţi să ne conducă până pe platoul Casei de Cultură a Sindicatelor din Lugoj. Aici am fost primiţi cu căldură de oamenii care ne aşteptau şi de copiii care dansau. Unii dintre ei ne-au oferit chiar şi flori, astfel că emoţiile şi bucuria au fost de nedescris.

I-am mulţumit lui Vasile pentru inspiraţie şi l-am felicitat pentru reuşita din acea zi. După aceea, am mers cu Rodica într-o altă misiune, de potolire a setei, în operaţiunea Nefiltrata. Mă mir că în supermarket nu mi-a oferit nimeni ceva mărunţiş, la ce aspect aveam, cu tricoul roşu plin de dungi albe de la sarea eliminată în alergare.

Am supravieţuit cu bine vizitei la supermarket şi m-am întors pe platou, având la mine cupele preferate de 0,5L. Am mai stat de vorbă cu lumea de acolo, am făcut un uşor stretching şi ne-am aliniat pentru câteva poze.

Dar lipsea piesa de rezistenţă, Diana Crăiniceanu. Întreb pe cineva ce se mai aude despre ea şi mi se răspunde că este undeva pe la intrarea în Lugoj şi mai are vreo 3 kilometri. Era o veste extrardinară. Mai era puţin până şi visul ei devenea realitate. Şi în acele momente îmi dădeam seama că este o femeie mult mai puternică decât îşi imaginează. Şi era încă o confirmare a expresiei lui Michael Arnstein din A lecture on Ultra Running... "You are better than you think you are, you can do more than you think you can!". Sunt sigur că în timpul acestei alergări a atins toate nivelele din ultrarunning: fizic, psihic, emoţional şi spiritual.

O decizie foarte bună pe care Diana a luat-o a fost să alerge în ritmul ei, fără să încerce să menţină viteza noastră. Astfel, deşi i-a luat mai mult timp, a reuşit să parcurgă întreaga distanţă, care în final a fost de 61,5 km. Ne-am bucurat foarte tare să o vedem cum se apropie de platoul unde o aşteptam. Era zâmbitoare şi plină de bucurie, cum numai ea poate fi la finalul unei asemenea încercări. Pentru a avea parte de un final perfect, un copil a alergat spre ea şi i-a oferit un buchet de flori.

Diana, felicitări pentru că ai avut încredere în forţele proprii şi nu i-ai ascultat pe cei care îţi spuneau că nu poţi!

Eram la finalul unei zile, după o luptă grea din care am ieşit cu toţii învingători!

Din punctul meu de vedere, adevăraţii super-eroi ai zilei, alături de Vasile, au fost Diana Crăiniceanu, Ciprian Ştefănescu şi Diana Şerban, care au reuşit să treacă peste toate obstacolele fizice, mentale sau sociale şi au realizat fiecare câte un record personal la cea mai mare distanţă alergată. Pentru unii oameni care nu înţeleg fenomenul, probabil este o prostie să alergi atât. Pentru ceilalţi, este ceva revelator, o formă pură de auto-cunoaştere... o ieşire clară din zona de confort. Cei care aleg să sufere ore în şir, la o căldură infernală, nu o fac pentru imagine sau recunoştinţă socială. Acesta este un efect secundar. Dar în primul rând fiecare om caută împlinire sufletească... Iar uneori după ore în şir de suferinţă, apre bucuria... Alergarea pe distanţe lungi este forma noastră de dezvoltare personală. Însă este creaţia noastră, experienţa noastră. Nu dăm doar citate motivaţionale din cărţi... Obţinem totul cu sudoarea frunţii!

Spuneam că îi consider pe ei adevăraţii super-eroi. Eu unul nu am doborât nici un record acum. Mai alergasem 60 de kilometri anul trecut când am tăiat Bucureştiul în două. Acum am alergat alături de oameni minunaţi, pentru a-l susţine pe Vasile Stoica. Acesta era adevăratul obiectiv. M-a inspirat mult povestea lui şi am avut onoarea să alerg alături de el. Restul detaliilor, vin pe locul 2. Şi vreau să sublinez un aspect. Pe tot traseul, l-am simţit pe Vasile de parcă era un alergător ca noi. Asta simţeam din atitudinea lui. Era un adevărat ultrarunner, cu vise de a parcurge distanţe foarte lungi. Iar noi îl însoţeam doar pe prima parte a traseului, una destul de scurtă. A 2-a zi urma să continue călătoria în direcţia Buziaş, până la ieşirea din ţară spre Serbia, după care să pornească prin Europa spre o destinaţie clară: Transformarea în realitate a visului său!

Timpul de 06:52:43 este strict al alergării, fără pauzele de realimentare. Durata totată a fost mai mare.

"Carburant" consumat de mine pe tarseu:

- 6 geluri de 25 mg şi două de 50 mg
- două roşii cu sare
- stafide
- o caisă
- un sandwich
- un baton proteic
- 2,4L băutură isotonică
- 1,4L apă cu glutamină
- 1L apă
- răbdarea celor din jur :))


La final, iată gândurile unor oameni care au participat la această alergare:

Vasile Stoica

Dupa tot ce s-a intamplat azi pe traseul Timisoara - Lugoj... nu pot decat sa multumesc in mod deosebit celor care au participat. Fie fotografi, fie soferi, fie atleti... toti au fost super faini si ma bucur enorm ca ii cunosc si sper sa ramana "nebuni" ca si mine pentru totdeauna! Sunteti extraordinari si va multumesc din toata inima! Sper sa ne mai vedem la astfel de actiuni care sa motiveze pe cei care se plang ca nu au ce face! Alergotura poate fi una din solutiile tale pentru a iesi din banalitate...


Andrei Roşu

Alergarea de sambata a fost una perfecta pentru mine. Imi place sa alerg pe un drum, chiar daca nu stiu unde duce; sa alerg in ritmul meu, fara presiunea unui rezultat sau a unei linii de finish; fara sa stiu cati kilometri am alergat; sa discut cu ceilalti alergatori care imi impartasesc bucuria; sa vad cum oamenii din jurul meu isi depasesc limitele cu zambetul pe buze. Si sa descopar ca sunt nascut in aceeasi zi cu Vasile Stoica. Multumesc pentru ocazie!!


Diana Crăiniceanu

Ideea de a alerga intreaga distanta de la Timisoara la Lugoj mi-a venit cu putin timp in urma.

Lucrand la proiectul lui Vasile Stoica, care urmeaza sa parcurga 12.000 km prin Europa in fotoliu rulant, mi-am schimbat perspectiva. Dintr-o data 60 km nu mai pareau multi comparativ cu efortul pe care urmeaza sa il depuna el.

Treptat, ideea a prins contur in mintea mea si de la simplul gand ca as putea alerga intreaga distanta, am ajuns sa ma vizualizez ajungand pe platoul Casei de Cultura a Sindicatelor din Lugoj (punctul terminus).

Cateva zile mai tarziu am inceput sa si verbalizez dorinta mea, moment in care reactiile celor din jur au fost foarte diferite, diametral opuse chiar. Majoritatea se chinuiau sa imi explice ca nu voi reusi, ca este imposibil ce-mi propusesem, ca distantele trebuie abordate treptat, etc. A trebuit sa las vorbele sa treaca pe langa mine, sa nu le las sa patrunda in interiorul mintii mele, ca sa nu incep sa am indoieli cu privire la planul meu maret. Stiam ca il pot realiza, problema nu mai era "daca", ci "cum". Cum sa fac sa ajung la destinatie? Aveam nevoie de un plan bun!

Si asa am ales sa ii ascult pe putinii oameni din jurul meu care au crezut ca pot reusi si care mi-au oferit sfaturi concrete de nutritie si hidratare. Am asimilat constiincioasa toate informatiile venite de la ei si... le-am pus in practica pe parcursul celor ~9 ore de alergare. Am mancat des (sandwichuri, mere, banane, zmeura, piersica, para, curmale uscate, batoane, ciocolata, o felie de pizza) pentru ca urma sa ard circa 4000 de calorii, asadar era foarte important sa ii ofer organismului suficiente calorii incat sa nu ramana fara combustibil. Am baut multa apa, fara sa astept sa simt senzatia de sete. Am facut scurte pauze de 2-3 minute la fiecare ora de alergare, pauze in care incercam sa mananc, sa ma hidratez si sa imi relaxez picioarele, stand cu ele ridicate de la sol, sprijinite pe ceva.

Pe la kilometrul 42 am inceput sa simt durerea in picioare destul de tare, moment la care mi-am pus castile in urechi si am pornit muzica. Am reusit sa imi iau gandul de la durerea fizica. Imaginea vie cu mine ajungand pe platoul Casei de Cultura a Sindicatelor m-a dus pas cu pas pana la destinatie. Psihicul m-a dus acolo atunci cand corpul ar fi preferat sa se opreasca.

Cum am reusit? Am indraznit sa visez, am reusit sa ma vizualizez facand ceea ce visam, am ales sa am incredere in instinctul meu, am ignorat oamenii care imi spuneau ca nu se poate, i-am ascultat cu atentie pe cei care imi spuneau cum pot reusi, am fost fidela planului de bataie! Atata tot! :)

"I don't stop when I'm tired, I stop when I'm done!"


Ciprian Ştefănescu

Singurele limite sunt cele pe care ni le impunem noi insine si nimeni altcineva sau orice altceva...

Acesta a fost primul meu gand dupa ce l-am cunoscut pe Vasile Stoica. Imi aduc aminte, cand eram mic, parintii imi spuneau: "nu exista nu pot, exista nu vreau". Acum realizez cat adevar contine aceasta scurta propozitie, chiar daca nu se mai refera la terminarea portiei de mancare din farfurie.

Vasile este exemplul viu al sintagmei de mai sus, poate intr-o forma usor modificata: "daca vreau, pot". Sau, mai precis, "daca o pot visa, o pot si realiza".

Multumesc, Vasile, ca indiferent care ne-ar fi visul, ne reamintesti ca acesta se afla la indemana noastra si trebuie doar sa muncim din greu pentru a-l indeplini.


Diana Şerban

Fiecare calatorie in care iesi din zona de confort si indraznesti un pic mai mult decat e 'firesc' e un prilej de introspectie si descoperire. Barierele, se stie, sunt in primul rand mentale, iar linistea, echilibrul si libertatea noastra se afla numai in interior. Sa simiti ca te apropii de toate acestea si sa mai ai, pe deasupra, niste oameni frumosi ca tovarasi de drum - iata suficiente motive sa fii recunoscator.


Aici găsiţi mai multe poze de la eveniment.

Pe aceeaşi temă: redesteptarea.ro, opiniatimisoarei.ro, pressalert.ro, radiotimisoara.ro şi evz.ro.