Despre evenimentul de pe 22 noiembrie, care a constat în alergarea pe traseul de 100 km între Reşiţa şi Timişoara, am scris în acest articol. Până acum am primit concluzii după eveniment de la Diana Amza (Crăiniceanu) şi Ciprian Ştefănescu (Batman). Despre motivele pentru care Arnold Dekani şi-a dorit să alerge 100km, am scris aici. Acum a venit momentul să public şi concluziile sale după ce a reuşit să alerge întreaga distanţă între Reşiţa - Timişoara.
Arnold Dekani:
Initial mi s-a parut o nebunie sa alerg 100km, acum dupa sunt sigur ca asa a fost.
Pentru mine acesti 100km au fost limita sau foarte aproape de ce poate duce organismal meu cu pregatirea actuala. Spre surprinderea mea a fost mult mai usor fizic si mental decat m-am asteptat. Nu am avut nici o greutata din punct de vedere mental si asta m-a surprins. Chiar nu am avut nici un moment de rascruce sau cand macar sa ma gandesc sa ma opresc sau sa renunt, deci nu am vorbit cu extraterestrii sau alte creaturi inimaginabile. Singurul moment sensibil din punt de vedere emotional a fost cand m-au sunt sotia si copilul sa vada unde sunt, undeva pe la km 90. In rest nu am avut parte de “wall” cum a afost la primul maraton.
Singura problema a fost din punct de vedere fizic. Avand in vedere ca nu am alergat niciodata mai mult de 42km sau mai mult de 5 ore si nu am facut nici cross training, la km 97 pur si simplu au cedat ligamentele si tendoanele de la picioare, in special la dreptul. Nu am avut dificultati pulmonare sau musculare dar la fiecare pas parca simteam fiecare tendon/ligament. Ca urmare, in ultimii 3 km mai mult am mers si m-am pastrat pentru a putea alerga ultimele sute de metrii la sosire. Marea majoritate a traseului l-am alergat dar am si mers la majoritatea pantelor.
La inceput ritmul era pentru mine mult prea lent si Cipi tot trebuia sa traga de mine sa alerg mai incet. Dupa 47 de km nu am mai rezistat si am profitat de faptul ca s-a alaturat Olga Ghinga si am zis ca merg cu ea mai departe. Dupa vreo 10-12 km mi-am dat seama ca ritmul impus de Olga era prea mare pentru mine daca vroiam sa termin 100km asa ca incet incet am ramas in urma acompaniat o vreme de Mirela Bratu, dupa care am ramas singur. Pana la km 86 (Sag) chiar a fost simplu. Abia dupa oprirarea la Sag pentru alimentare si hidratare mi-a fost un pic greu sa o iau din loc, dar am continuat fara probleme pana la km 97 cand am atins limita a ce puteau suporta ligamentel si tendoanele mele. Multumesc, Darius, pentru ca ai stat langa mine pe ultimii km chiar daca uneori am fost foarte lent. Multumesc si pentru incurajari.
Ce a fost interesant in decursul celor 100km e ca daca la inceput puteam manca si bea orice, spre final, ce imi pica cel mai bine, erau bataonele de snickers/mars si bautura izotonica. Gelurile nu vroiam sa le mai vad si nici energy bar sau batoanele facute in casa nu ma atrageau. Multa lume zice ca in aceste momente e aur un cola/pepsi, ei bine, eu am luat doua guri si mai mult nu puteam sa inghit. In schimb, izotonic puteam fara probleme. La inceput nu prea imi placea bautura izotonica dar imi pica extrem de bine apa, dar dupa vreo 60km rolurile s-au inversat. Am profitat de faptul ca am avut masina de suport si am putut avea mancare, bautura si haine mai mult decat era necesar. Dar fiind prima cursa de ascest gen a picat foarte bine sa am de unde alege. Se vede ca alerg solitar, nu prea m-am lipit de conversatii si nu am avut probleme sa alerg mult timp singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu